Cu de toate, vă rog!
Cum trecem de la ”sunt ok” la ”sunt om”
Începem cu începutul: datele de logare pentru întalnirea de duminică de la 18:00, încă o dată, just in case.
Anca Magyar is inviting you to a scheduled Zoom meeting.
Topic: Povești cu Dor, mai 2026
Time: May 24, 2026 06:00 PM Bucharest
Join Zoom Meeting
https://us06web.zoom.us/j/78841563097?pwd=xw7gCFrbAqReNbc6Hes18bZVN7HGiE.1
Meeting chat link
https://us06web.zoom.us/launch/jc/78841563097
Meeting ID: 788 4156 3097
Passcode: 618288
Și ce mi-a venit să vă mai povestesc, de m-am surprins și eu pe mine!
Doliul...ce cuvânt greu și asociat cu atât de mult întuneric încât ne vine natural să fugim de el.
Când am zis da chemării de a explora lumea asta a doliului nu m-a gândit că voi întâmpina atât de multă rezistență. Am crezut că toată lumea care mai devreme sau mai târziu suferă o pierdere, adică toată lumea, va dori să înțeleagă.
Am crezut că toată lumea caută și că ce bine că vin eu și îi ajut să găsească. Ce? Sens, rost, înțelegere, pace și multe alte cuvinte mari care descriu stări și mai mari.
Țin minte că primele articole de personal branding pe care le-am citit te îndemnau să îți definești publicul țintă și eu am zis: perfect, eu am tot globul, toți oamenii. Toată lumea a trecut sau va trece prin doliul, deci easy peasy. Apoi m-am domolit, am zis că mă axez pe limba română și că îmi ajung cei 20 de milioane de români că și clienți.
Dar adevărul a fost o surpriză.
Lumea vrea doar să fie bine. Să treacă peste. Să nu mai simtă ce doare. Să fie iar cum a fost. Să fie totul bine.
Iar eu nu am cum să dau asta nimănui, nici măcar mie însămi.
De asta munca alături de mine începe cu un doliu. Renunțarea la credința, la aspirația aceasta că totul va fi bine.
Renunțarea la dorința de a trece peste, care e de fapt dorința de a trece pe lângă.
Nu vă pot oferi o lume în care nu o să mai doară. Nimeni nu vă poate da asta.
Așa că hai să ne luăm un pic de timp să acceptăm contractul pe care l-am semnat când am venit pe Pământ.
Vom pierde. Lucrurile se vor schimba, vor fi perioade în care vom fi adânciți în nisipurile mișcătoare ale tranzițiilor și știți ce se întâmplă cu cât ne zbatem mai mult în ele.
Unele perioade de schimbare vor dura mult mai mult decât vrem noi. Într-o lume în care totul e viteză, sufletul își cere dreptul la dospit.
În jungla asta a wellness-ului, adică a vânătorii de bine, eu vin și vă spun că nu o să-l găsiți, așa că mai bine hai să ne împrietenim cu bestiile “nebinelui”.
Nu mă mai mir de rezistența cu care am fost primită și îmi îmbrățișez naivitatea.
Dar vreau să cred că împreună putem descoperi o piatră și mai prețioasă ca “starea de bine” și anume “starea de om”. Omul care e pregătit să le simtă pe toate cele care i-au fost date. Omul care privește doliul în ochi și îi spune “învață-mă”.
Bucuria care merge cot la cot cu tristețea.
Știți copiii care râd și plâng în același timp? E o stare în care le simt pe toate la un loc, au lacrimi și râd de riscă să-și înghită mucii, după care se liniștesc și totul e prezent. Mai țineți minte când ați râs și plâns așa ultima dată?
Renunțarea la drumul drept care duce spre “bine” trebuie plânsa, înainte ca să vedem că există sute de alte drumuri mai spectaculoase!
Asta vom face duminică. Seara de la 18.00.
Nu știu câți vom fi și cred că niciodată nu voi scăpa de teama de a mă găsi singură în spațiul în care mi-am dat toată silința să aduc cât mai mulți oameni.
Dar mi-a promis mie că de acum încolo, și dacă voi fi eu singură, ori de câte ori deschid un spațiu, eu voi fi acolo și voi da ce pot eu mai (nu vreau să spun bun) “Anca”.
Vă aștept cu mult entuziasm și emoție și nerăbdare și îngrijorare și râs cu plâns!
Anca
P.s. aici încă un articol de pe Substack al unei gagici faine care vorbește despre cum e bine să nu fii bine!
